Interviu cu Călin Bogătean – urmaş al vechilor iconari, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România
Rep: De unde şi de când a început pasiunea pentru pictură?
Călin Bogătean: Pictura a fost o pasiune de mic. De pe vremea când citeam cărţile de istorie. Am început să reproduc imaginile respective, formându-mă ca începător. După ce am căpătat o oarecare dexteritate, l-am întîlnit pe artistul plastic Vasile Mureşan care mi-a îndrumat primii paşi. Mureşan este un profesor deosebit. Predă artele plastice vizuale la modul profesionist. Sub îndrumarea lui am început să reproduc icoane. Neştiind ce înseamnă icoana adevărată reproduceam tot felul de litogravuri sau icoane făcute de alţii. Totdeauna o copie făcută după o copie iese mult mai rău decât originalul. Am început mai întâi pictura pe pânză cu portrete, iar mai apoi pe lemn. Icoana e altceva. Ea trebuie să aibă o transcendenţă spirituală, chipurile trebuie să fie altfel decât ale omului de pe stradă. Ochii mai mari decât realul, faţa trasă ca semn al postului şi penitenţei.
Rep: Cum credeţi că ar arăta religia ortodoxă fară icoane?
Călin Bogătean: Nu cred că biserica poate să reziste fără icoane pentru că icoana e de fapt o biblie în imagini. Când lumea nu ştia să citească a învăţat religia după imagini. Totdeauna în spatele imaginii există o parte spirituală. Eu am descoperit această latură a icoanei.
Rep: Ştiu că icoanele, la modul general, se pictează după un prototip. Dacă ar fi să pictaţi un sfânt pe care nu l-a mai pictat nimeni, cum vi l-aţi imagina?
Călin Bogătean: Am să vă fac o mărturisire. E prima dată când o fac. În unul din pelerinajele mele am fost la Curtea de Argeş, la moaştele Sfintei Filoteia. Ca toată lumea, mi-am pus şi eu o dorinţă. La vremea aceea eram doar un învăţăcel în ale picturii şi doream să pot realiza mai mult. După un an de zile, spre uimirea mea, mi s-a îndeplinit dorinţa şi am fost premiat cu un premiu de excelenţă la Curtea de Argeş, de Înalt Preasfinţitul Calinic al Argeşului şi Muscelului, prin care mi s-a recunoscut calitatea de iconar. Am fost foarte încântat pentru că concursul respectiv este unul foarte select. M-am întors la mănăstire şi am muţumit lui Dumnezeu şi Sfintei pentru ajutorul dat. Acest fapt şi altul care mi s-au realizat m-au făcut să îmi propun să pictez o icoană care nu a mai fost pictată de nimeni. Ştiind că în pictura icoanelor cei mai îndreptăţiţi sunt călugării, am tot lăsat pictura de pe o zi pe alta până au trecut vreo şapte luni. Într-o noapte am avut un vis. Tind să cred că nimic nu e mai sfâşietor decât ceea ce te sfâşie în vis. Mi-au apărut nişte personaje care mă priveau foarte mustrător. A doua zi am avut o problemă care m-a ţinut la pat şase luni. Acesta, zic eu, a fost un semn. Am avut timp să citesc acatistul (povestea de viaţă) a Sfintei Filoteia, să mă gândesc la proiectul meu amânat şi să mă apuc de lucru. Am făcut o icoană după acatistul şi după figura Ei apărută în vise. Icoana i-am dăruit-o Înalt Preasfinţitului Calinic cu o scrisoare de mulţumire pentru faptele Sfintei şi ea a apărut pe pagina de deschidere a site-ului Patriarhiei Române vreme de vreo doi ani. Deci nimic în viaţă nu e întâmplător.
Rep: În pictura bisericească, în icoane, sfinţii sunt reprezentaţi cu chipuri asemănătoare? Un anume sfânt are acelaşi chip în toate picturile?
Călin Bogătean: Categoric, nu. Există prototipuri create, în mod deosebit, de călugări. Nu poţi să inventezi un sfânt. În fiecare perioadă au existat artişti care au cunoscut persoana respectivă care mai apoi a fost canonizată. Spre exemplu, Sfântul Petru va fi pictat la fel în toate bisericile şi el nu va semăna niciodată cu Sfântul Pavel, de pildă. Nimeni nu-i va confunda. De altfel, şi în cărţile de specialitate ei au descrise particularităţi ale fizionomiei şi modul cum ei se pictează. Unul are părul creţ, unul este îmbrăcat într-un anume fel ş.a.m.d. De aici încolo depinde de cunoştinţa artistului şi de îndemânarea fiecăruia. Până la apariţia cărţilor se învăţa de la maeştri şi aceste ernimii s-au transmis până au rămas ca repere în cărţile de specialitate.
Rep: În afară de pictura pe lemn mai pictaţi şi alceva? Vitralii de exemplu?
Călin Bogătean: Am pictat şi vitralii. La început am pictat şi pe sticlă, dar pictura pe sticlă nu prea e pe ,,gustul” meu. E un pic mai fragilă şi, în general, pictura pe sticlă e mai uşoară şi nu cere atât de multă îndemânare. În schimb pictura pe lemn se face în trepte succesive, este mai elaborată. Lemnul necesită o preparaţie dintr-un material de pregătire, se pregăteşte suprafaţa, se pune desenul schiţă şi se începe umplerea. Se pictează întâi hainele în etape succesive de la culori închise la culori deschise, iar pictura unei icoane pe lemn de dimensiuni mici şi cu un personaj durează minim trei zile, pe când o pictură pe sticlă se poate face şi în 4-5 ore. Finisajele, spre exemplu, atunci când vrei să dai picturii o patină de pictură veche pot dura două, trei zile. Am avut icoane la care am lucrat 10-12 ore pe zi şi lucrarea a durat patru luni. Înainte mă inspira pictura românească veche. Acum drumul meu artistic este influienţat de frescele aflate pe Muntele Athos din Grecia.
Rep: Să vorbim puţin despre materialele pe care le folosiţi în pictură.
Călin Bogătean: La icoanele pe lemn folosesc Tempera cu emulsie de ou şi Acril-urile care sunt apropiate de Tempera, dar nu au aceeaşi căldură. Oul fiind o substanţă organică în vopsea şi nefiind un produs chimic ca în acriluri, Tempera transmite mai multă caldură. Ca şi lemnul de altfel. Închipuiţi-vă cum ar arăta o icoană pictată pe material plastic. Dacă a-i pune-o lângă o pictură pe lemn fără ca omul să ştie, acesta ar simţi în mod sigur o diferenţă chiar dacă nu îşi dă seama în ce constă. Materialul cu care (şi pe care) pictezi trebuie ales în aşa fel încât să transmită şi el ceva. Asta o spun şi tratatele iconografice. Nemaivorbind de faptul că icoanele au o forţă energetică în sine mai aparte faţă de tabloul normal. Câmpul energetic al icoanelor a fost, dealtfel, măsurat şi cu aparatură foarte modernă.
Rep: Pentru ce pictaţi mai mult?
Călin Bogătean: Pictez mai mult pentru expoziţii. Aş putea să stau închis în casă toată viaţa şi să pictez icoane. Aş fi împăcat sufleteşte. Pentru mine iconografia e în primul rând pentru sufletul meu, apoi pentru sufletul celor care vizitează expoziţiile sau privesc icoanele în altă parte şi abia în ultimul rând pentru cei care ar vrea să cumpere. Nu sunt un rob al banului, acesta intr-adevăr acoperă necesităţi artistice şi familiare. Aşa cum spunea un călugăr.... „Vrednic este fiecare de muncă, căci cel ce se trudeşte şi munceşte trebuie răsplătit“
Rep: Aş vrea să nu încheiem fără să vorbim despre ,,Stejarul Credinţei”.
Călin Bogătean: Da. Povestea cu stejarul e foarte interesantă. Parintele Calinic a ajuns la schitul de pe Budiul Vechi printr-o întâmplare. Într-o zi am mers să-i fac o vizită. În curte era un stejar bătrân care în urma unui trăsnet a facut o scorbură, aproximativ la jumătatea tulpinii. Părintele a montat o scară, a curăţat cât a putut scorbura şi a făcut acolo un loc de rugăciune. Ştiindu-mă pictor de icoane m-a rugat, dacă pot, să pictez interiorul copacului. Am acceptat cu toate că era prima lucrare pe care trebuia să o fac fiind plecat de acasă. A fost foarte greu. Suprafaţa nefiind plată pregătirea şi pictura au fost greu de realizat. A durat vreo trei luni. Interiorul copacului aproape copiază macheta unei biserici. Are simbolul crucii exact ca şi biserica şi are două încăperi. În interior, spre surpriderea multora, încap 6-7 persoane în picioare. Dealtfel, acolo părintele săvârşeşte sfânta spovedanie a credincioşilor. Acum vine lume multă din toată ţară. Oamenii consideră copacul ca pe o bisericuţă. Se opresc la rădăcina lui, sau se urcă pe scară în micul altar din scorbură şi se închină. Pe mine ca artist şi creştin mă bucură asta.
Nelu SABĂU
